În vizită la sora mea Anca... și un epilog trist
Cum mama mea (alias "Poso") se apropia de împlinirea vârstei de 95 de ani, m-am gândit să-i fac o surpriză și să o vizitez în Texas, SUA, unde locuiește împreună cu sora mea Anca. Jeanette nu a fost foarte încântată de acest lucru, deoarece nu-i place să zboare în general, iar zborurile pe distanțe lungi, în mod special, sunt un "no-go" pentru ea. Așa că eram pregătit să zbor singur.
În cele din urmă, am convins-o să vină cu mine. Am reușit să fac rost de bilete relativ ieftine la clasa business spre Dallas de la București (în loc să zburăm de la Viena): diferența a fost respectabilă, am economisit aproximativ 2000 de euro! Și, în plus, zborul din București a simplificat lucrurile, pentru că eram deja acolo.
Călătoria spre Texas a decurs relativ fără probleme; am avut ceva palpitații pe aeroportul din București, deoarece o doamnă de la check-in a insistat că nu putem zbura fără viza ESTA, pe care o aveam amândoi, dar pe care nu i-am putut-o demonstra, deoarece totul era online. În cele din urmă doamna a renunțat, întrucât îmbarcarea se închidea... Oricum, nu au existat alte probleme la Autoritatea de Emigrare din Dallas. Am fost șocati de faptul că nici măcar nu ne-au cerut pașapoartele, am fost doar legitimați cu o cameră care ne-a căutat (și ne-a găsit) în baza lor de date!
Am petrecut 10 zile cu Poso și Anca (vezi câteva poze aici). În timp ce Jeanette era plecată cu Anca la cumpărături, eu am petrecut multe ore cu Poso. În acest timp, ea mi-a mai povestit din viața ei, unele întâmplări erau noi pentru mine. Am înregistrat unele dintre acestea pe video pentru a le păstra pentru posteritate.
Am sărbătorit ziua de naștere a lui Poso la un steak house pe 23 iunie. Restaurantele din Texas nu sunt ceva despre care să scrii acasă, dar cel puțin poți mânca acolo unele dintre cele mai bune steak-uri din lume. Ne-am distrat cu toții, Poso, Anca, Stephanie, Jeanette și Steve și, bineînțeles, eu.
Apoi a venit timpul să ne întoarcem în Europa. A fost un sentiment ciudat și cred că nu am fost singurul care a trecut prin asta. Ultima dată când am văzut-o pe Poso a fost cu cinci ani mai devreme, la aniversarea a 90 de ani; atunci, când am plecat, nu eram sigur că o voi mai vedea. Dar acum, la 95 de ani, era mult mai improbabil să o mai văd vreodată. Ne-a însoțit până la mașina lui Steve care urma să ne ducă la Dallas, ne-am îmbrățișat și am vărsat câteva lacrimi... Ultima imagine care mi-a rămas întipărită în memorie este aceea în care ne face cu mâna din ușa casei. Puteam să văd tristețea din ochii ei înlăcrimați.
Câteva zile mai târziu, Anca ne-a sunat și ne-a spus că Poso nu se simte bine. A fost internată la un spital din Frisco, TX, cu pulsul foarte scăzut din cauza unui blocaj atrioventricular. Pe 5 iulie a fost supusă unei operații pentru a i se implanta un stimulator cardiac. Chiar dacă pulsul s-a îmbunătățit, alte organe au început să cedeze, iar Poso nu și-a mai revenit (nici măcar nu o mai recunoștea pe Anca). În dimineața zilei de 11 iulie, a murit liniștită în timp ce dormea.
Am doar amintiri plăcute despre mama mea. A făcut tot ce a putut pentru noi, iar eu cred că am făcut prea puțin pentru ea. A fost alături de noi la bine și la rău, indiferent de situație. Îmi amintesc că am fost un copil bolnăvicios până pe la 7 ani. Nu numai din cauza bolilor tipice de copil, dar am avut o problemă cu un picior după ce am sărit dintr-un copac care era un pic cam prea înalt pentru mine la 6 ani. Nu-mi amintesc exact ce am avut, dar medicii i-au spus mamei că o să rămân cu deficiențe pentru tot restul vieții, practic va trebui să trăiesc cu un picior mai scurt decât celălalt. Au spus că nu se mai poate face mare lucru. Dar Poso a fost ca o leoaică și nu s-a lăsat până nu a găsit un doctor care a propus un tratament.
Au fost zile și nopți nesfârșite pe care le-am petrecut în spital cu ambele picioare în gips, apoi alte câteva luni acasă, de data aceasta cu un singur picior în gips. A fost foarte plictisitor, deoarece eram complet imobilizat, cu scripeți și greutăți atașate de picioare. Îmi amintesc că primeam aproape zilnic câte o injecție, habar nu am de ce. În tot acest timp, Poso a fost la patul meu. Îmi spunea povești, îmi cânta cântece. Chiar și în timpul spitalizării, ea a reușit cumva să obțină un pat lângă al meu, ceea ce nu era de loc ușor. Îmi amintesc că odată a plecat puțin de lângă mine (poate 10 minute?) și am fost atât de supărat, încât atunci când s-a întors am țipat la ea: "urât-o!" Trebuie să fi fost foarte amărâtă în momentul ăla.
Când poliomielita a lovit, iar vaccinul antipoliomielitic nu era încă ușor de procurat în România, ea și-a pus la bătaie toate relațiile pentru a-l obține de pe piața neagră. A fost o afacere costisitoare, părinții mei au plătit un salariu lunar pentru a ne vaccina pe amândoi.
Acum, că sunt și eu părinte, știu cum te simți când copiii tăi te dezamăgesc sau, dimpotrivă, când te fac să fii mândru de ei. Când eram copil, nu am avut niciodată timp să apreciez tot ce a făcut mama noastră pentru noi, dimpotrivă, au fost momente în care eu și Anca o vedeam ca pe un "dușman" (iar pe tata cu atât mai mult). Au fost vremuri grele în acei ani, dar părinții noștri au reușit să ne aducă unde suntem astăzi. Vă mulțumim!
Odihnește-te în pace Poso!
14 ianuarie 2024